Capat

Blogul acesta nu va mai avea nici o noua postare. Nu il voi sterge, dar nu va mai aparea nimic nou. Decizia mea e permanenta. Cu dedicatie pentru unii:



.|.

Sarbatori fericite pentru ceilalti!

'napoi la drum Rilăudid

Ma tin de promisiune :D

Revenit in tara, ezit sa aduc in discutie aceasta calatorie, si evit sa dau detalii. Asta pentru ca , la urma urmei, Elvetia e greu accesibila, si risc sa imi creez o imagine de elitist, copil de parinti bogati, cand adevarul e in alta parte. Realitatea este ca doar contextul norocos m-a adus acolo, faptul ca am o bunica cu cetatenie care locuieste in Geneva insemna ca aveam cazarea gratuita. Daca stau sa ma gandesc si zborul a fost gratuit, si singurii bani pe care i-am avut au fost 160 de Euro pe care mama mea a regretat ca nu i-a suplimentat. Asadar, 10 Euro pe zi, intr-un oras unde un suc la o terasa era 5 franci [adica 3,4 Euro, cursul era de 1,5 franci pentru Euro, si 0,6 Euro pentru un franc] si felurile zilei treceau mereu de 20. Adevarul e ca la supermarket-uri gasesti la preturi destul de mici produse de calitate in domeniul alimentar. De exemplu, de cand m-am intors, am mancat mult din spaghetele cu care am plecat de acolo. Cele din comertul nostru se dezintegreaza in apa fiarta, care la randul ei devine un fel de clei. Nu si la astea! Dar deviez.
Am facut aceasta introducere ca sa pregatesc terenul pentru ceea ce voi spune acum. In postul anterior, am luat evenimentele in ordine inversa, asa cum se cuvine, dar nu l-am mentionat pe primul. Ma revansez acum catre cititorii mei care nu exista [sunt sigur ca Jo nu le mai citeste, o si inteleg, fac pauze lungi si cand mai scriu , ma plang ca o fetita] si spun ca i-am vazut pe regi. Cum care regi? Regii Romaniei, desigur! Evident ca nu ii cunosc personal, ci aceeasi bunica a mea ii cunoaste. Asta ca sa scap repede de ideea ca sunt bine pus in lume. Asadar am fost la ei, si am discutat , mai mult cu Regina decat cu Regele. Desi banuiesc ca are in mare parte legatura cu o educatie intensa in acest sens, dansa e o prezenta placuta intr-o conversatie, si nu vei ajunge in situatii jenante in privinta lipsei de subiecte de conversatie. Eu evident ca eram emotionat, dar nu ati auzit-o de la mine!

In alta ordine de idei, mi s-a sugerat faptul ca as putea sa-mi fac o parte din studii acolo, cu scopul de a rezida ... acolo [oboseala omoara procesul de constructii gramaticale, sorry], dar mie nu imi surade atat de bine ideea. Nu are legatura cu faptul ca Geneva e in partea franceza [cursuri in engleza tot se pot tine], si nici cu faptul ca bunica mea e stresanta [ca doar de aia exista camine, nu?]. Pur si simplu, nu vreau sa-mi leg posibil una din cele mai importante episoade din viata de ideea ca am fost ajutat, ca am avut noroc de un context bun. Pare prostesc, dar chiar vreau sa fac acest lucru prin propria mea capacitate. Zilele trecute mi-am pus serios problema daca nu cumva exagerez cu pretentiile adresate propriei mele persoane, daca nu cumva ma auto-condamn la nefericire perpetua prin aceste standarde. Nu de alta, dar parca incepi sa-ti pui unele intrebari cand in capul tau ai senzatia ca te esuezi daca nu reusesti sa prinzi o bursa in afara. Cu atat mai grav cat nu sunt bursier aici. Sunt anormal ca imi doresc mai mult decat voi fi dispus sa obtin?
Din alta categorie, cred ca sunt anormal [no shit, Sherlock!]. Am renuntat sa ma gandesc la o individa de la facultate pentru ca mi se pare mult prea superficiala, si am trecut la una care e la 150 de kilometri de Bucuresti. Uneori ma gandesc ca am facut trecerea asta [ nu brusca, intre cele 2 evenimente au fost 2 luni jumate] doar pentru ca as simti nevoia unei provocari. Si nici macar nu am facut ceva cu prima, in afara ca i-am tinut companie pe culoarele facultatii, in discutii fara subiect [care, fie vorba intre noi, sunt amuzante doar la inceput, nu si cand devin singurul lucru de facut]. Si se ingroasa, oricat de profunda ar fi a doua, oricat de bine ne-am intelege, as putea face fata la o relatie de la distanta? Spun asta din perspectiva unuia care nu a experimentat nici macar o relatie de aproape [si nici macar cel mai jos nivel de relatie, ala de mess]. SI acum ma gandesc ca sunt un tampit ca-mi fac griji pentru asemenea lucruri ca si cum ar fi capat de tara.

'napoi la drum

Au trecut mai bine de 2 luni de la ultima mea postare. De atunci s-au intamplat destule in viata mea. In primul rand, de la sfarsitul lui august pana la inceputul lui septembrie am fost din nou in Elvetia. De data aceasta experienta a fost diferita, mai ales datorita perceptiei. Cine stie, acum 2 ani poate nu eram suficient de copt ca sa inteleg mai bine universul Genevei asa cum l-am inteles acum. In consecinta am reusit sa observ ca masinile de acolo erau mult mai scumpe decat cele vazute din Bucuresti [contrar perceptiei stil "Mircea Badea"], ca femeile de acolo nu erau urate [ci doar aratoase] si ca oamenii nu erau cu totii cu 3 generatii mai batrani ca mine. O alta treaba interesanta este faptul ca mersul pe strazile Genevei este foarte relaxanta. Intradevar, traficul redus si numarul foarte crescut de parcuri contribuie din plin la acest lucru, dar si oamenii reprezinta un factor important. Desi nu e scris pe toate gardurile, stii ca normele sunt respectate, stii ca totul este facut intr-o anumita ordine [cronologica si organizatorica, dupa caz] ,iar pe mine, un om care e obsedat de ordine, asta ma face sa ma simt foarte comfortabil. Prin contrast, o plimbare prin Bucuresti e echivalent cu o cursa de obstacole, mai ales la traverarile nesemaforizate, sau pe trotuarele inguste burdusite de boturi de masini. Geneva mi s-a parut atat de relaxanta incat mi-a luat ceva vreme sa-mi revin la intoarcerea in tara, atat de mare diferenta.
Cat am fost acolo am dat o raita si prin Lyon. Am luat TGV-ul pana acolo, si drumul a fost fantastic de linistit. Daca nu ma uitam pe geam, as fi zis ca trenul sta pe loc. La noi, daca te straduiesti nitel, poti amesteca un cocktail intr-un accelerat fara sa iti folosesti mainile. Ajuns la Lyon, m-a intampinat o ploaie torentiala , incomparabil cu ce se vede prin Bucuresti. M-am murat bine, si dupa ce am cumparat o umbrela evident ca s-a oprit si ploaia. Lyon este neingrijit in comparatie cu Geneva, centrul vechi, care e al doilea centru renascentist ca marime, arata ca un Lipscani fara transee si cu cladiri care nu au fost lasate sa se prabuseasca prin consolidari. Poate ca la impresia asta a contribuit si aspectul urat lasat de ploaie, toate cladirile fiind inchise la culoare, si cu dare vizibile de praf scurs cu apa de ploaie pe pereti. Dar intradevar, cel mai frumos lucru de acolo este Notre-Dame-ul, superba cladire. Apoi am alergat ca disperatul sa prind trenul inapoi spre Geneva , multumita unui "genial" sistem informational pus la punct in gara, care ma anunta ca trenul era programat cu 10 minute mai devreme. Evident ca nu am verificat biletul si m-am gandit ca "poate am tinut minte gresit". Oricum, bine ca am ajuns in trenul care trebuia, si ca nu am ramas in ala cu drumul spre Marseille.
Am vizitat si castelul Chillon, si experienta a fost iarasi una placuta. Am fost impresionat de modul cum a fost gandit traseul turului muzeal, foarte inteligent, si cu semne de orientare mereu la vedere. Am stat vreo 3 ore jumate acolo, si pe bilet am dat doar 10 franci!

Revin maine, sau alta data cu continuare

Inca o ora tarzie

Ora 3 jumate noaptea pentru a nu stiu cata oara, si apoi ma plang ca nu sunt odihnit. Dar ce zic aici, la naiba cu ceasul biologic si cu ingrijirea de sine. Scapa cine poate cum nimereste! Si daca tot veni vorba de scapat, au mare noroc cainii de vis-a-vis ca apartin cuiva, ca iarasi s-au trezit sa tina concert cu haita de pe strada. Si e un concert lung, nu doar un cantec.

Gandind cu gandul prin gandurile gandite de mine, am ajuns la cateva concluzii. Vreau sa emigrez. Da, acum ceva mai multa vreme acuzam genul asta de atitudine "lasa" si "lipsita de raspundere fata de comunitate" , dar am ajuns la stadiul de gandire "scapa cine poate" dupa principiul "vreau sa-mi fie bine mie". Tin sa argumentez ca nu sunt atat de lipsit de suflet precum suna din ce am spus adineauri , deoarece o vorba inteleapta spune ca "you can get a horse to the water ,but you can't make him drink". Suna din topor [si ne-romanesc per total, cu exceptia partii cu "din topor", ustensila romanteturilor autohtone], dar asta e adevarul despre acest popor: vrea sa ii fie mai bine dar nu vrea sa se schimbe, desi adoptand o astfel de pozitie, nu poate sa-si duca la indeplinire telul. Stati asa, acuma vine partea aia cand trebuie sa argumentez cu ceva....A, da! Atitudinea generala a oamenilor este ceva de genul "eu sunt roman, deci destept, asa ca stiu de toate, stiu ce e neinregula in tara asta pana in ultimul detaliu dar eu nu voi face nimic pentru ca altii TREBUIE sa se ocupe de acele lucruri , si totodata voi ramane infipt in convingerile mele despre viata si bun-simt, pentru ca toti din jurul meu sunt niste idioti, si din cauza lor tara se duce de rapa!!", si aici e vorba deja de oameni care "gandesc". Si din asta ajung in alta atitudine prosteasca, ma refer la acel trend format din oameni care isi flutura inteligenta pe unde apuca, nimic nu le convine mintilor lor iluminate, toti sunt de criticat ,pentru ca ei sunt NORMALITATEA, si ce e mai grav e ca trendul acesta e in crestere, devenind, la urma urmei, o alta "categorie" de persoane. Ghilimelele nu sunt intamplatoare, deoarece nu mi se pare in totalitate corect sa categorisesti un grup de oameni, pentru ca ar insemna ,in mod automat, sa ii judeci, cel mai probabil intr-un mod superficial, pentru a putea sa ii "procesezi" pe toti, numeric. Asadar, aceste "inteligente revoltate" se alatura peisajului romanesc "manelistilor" (care migreaza catre "house-eri" pentru a evita stigmatizarea celorlaltor grupuri), "cocalarilor" ("taranul urban" este la fel de corect, dupa a mea parere), "pitipoancelor" , batranilor care isi varsa frustrarile peste tinerii care nu au aceleasi etaloane morale precum le-au avut cei dintai in tinerete si insiruirea poate continua. Si stiti ce e mai grav? Ca acei "inteligenti revoltati" nu sunt altceva decat niste oameni medii cu spirit de observatie in marea lor majoritate, fiind o sursa la fel de mare de conservare in greseli a societatii ca si toti ceilalti oameni. Si cel mai si cel mai grav lucru din Romania nu e aceasta realitate prezenta, si faptul ca societatea nu a vrut sa progreseze niciodata. Ai mei parinti s-au alaturat tinerilor din Universitate care s-au adunat in perioada alegerilor din mai '90. S-au dus acolo pentru ca stiau foarte bine ca Iliescu si al sau FSN reprezentau cealalta foaie a ceea ce fusese inainte, si si-au sustinut crezul indiferent de cate injuraturi care mai de care mai personale si grave au primit din partea multimii trecatoare. Cand s-au terminat alegerile, ai mei si-au dat seama ca se lupta cu morile de vant si au plecat acasa. Cateva saptamani mai tarziu, minerii de pe 13-15 ologeau studentii din Arhitectura cu concursul vocal al acelorasi trecatori. "Dati in ei, ca au blugi si ochelari!"... Spiritele nu mai sunt atat de incinse, dar tara e in continuare formata din trecatori care nu vor sa vada dincolo de ce li se arata in fata ochilor si care nu vor sa reactioneze dincolo de invidia prosteasca, marca traditionala.
Parintii mei au pierdut 30 de ani traind sub un comunism care s-a naruit pe neasteptate, ceilalti 20 s-au dus pe lupta de a asigura supravietuirea familiei lor, dar o lupta care nu avea de ce sa fie atat de intensa intr-o societate normala. Si aici nu vorbesc numai de lupta "contra sistemului" de stat, ci chiar a societatii romanesti, asa cum s-a izbit de pamant, deoarece "asa cum a fost cladita" ar fi fost o lauda enorma pentru ceea ce se intampla aici. Oricat de subiectiv ar suna, ei sunt oameni foarte inteligenti si capabili, fiecare dintre ei cu punctele sale forte si altele slabe, si sunt oameni de caracter asa cum nu voi fi decat atunci cand nu voi mai fi radical in opinii si trairi. Chiar si asa, obstacolele care le-au fost aruncate de soarta parca au fost menite unui cu totul alt tip de persoane. Din acest motiv eu imi dau seama ca in viata principiile nu-ti tin de foame si nu vor avea grija de familia ta, singurul lucru care le poate face pe acestea este capacitatea de a profita de oportunitatile pe care ti le ofera viata. Da, poate ca este lasitate si slabiciune, dar eu personal refuz ideea de a mai lupta doar de dragul de a o face. Am luptat suficient in copilarie pentru a putea fi normal atat fizic cat si mental, nu vreau ca in restul vietii pe care o am sa ma iau la tranta cu preconcepte, viziuni inguste, frustrari ridicole, invidii prostesti, mentalitati de doi lei (poate exagerez, dar eu raman la parerea asta), lipsa ambitiei , motivatiei si a coloanei vertebrale a romanilor. Si tot ce am spus mai sus o fac in situatia in care tin la Romania, asa cum e ea, dar nu sunt dispus sa o imbratisez ca sa ma injunghe pe nevazute.

Ce scriu unii la 4:20 noaptea :D

Another day at the office

Mi s-a facut dor de locul asta, prea il lasasem de izbeliste. No matter, I am back. Din pacate pentru voi, reabordez eterna tema. Eu. Aproape ca suna bine, nu?
Azi am scos o colega de facultate la un film. Si nu sunt incantat, nu sunt extaziat, nu mor de nerabdare si nu imi vine sa ma bat cu palma pe spate ca sa felicit. Aproape e ca si cum as fi iesit in oras cu un coleg sau un amic [aparent am si asa ceva]. Si e ciudat, pentru ca aceasta colega ma place si sunt constient ca o sansa de genul asta nu imi pica prea des in mana. Am ajuns pragmatic si asta imi complica si mai mult situatia. Gandesc la rece, sau chiar nu sunt atras de aceasta persoana? Mare parte din conversatiile noastre se rezuma la glumite aleatorii, eu facand glume rautacioase la adresa a ce-mi pica fisa, asa cum fac de obicei sau la discutii umoristice despre facultate care se aproprie periculos de mult de barfa. La partea fizica nu ma pronunt, pentru ca sunt o oala sub presiune in domeniul asta iar reactiile mele la contacte fizice nu se incadreaza in ceea ce se intituleaza "normal". Adica nici macar n-am pupat-o pe obraji cum mai fac unele cand le vezi, un fel de "salut" in care nu intinzi mana ci obrazul. Si culmea e ca sunt fete la care nu se poate pune problema unei relatii [din atat de multe motive] si le pup pe obraz atunci cand nu ma prefac ca nu observ pe nimeni cand merg pe hol [explic si asta, ca am chef de scris]. Dar da, poate ca sunt subiectiv, pentru ca atunci cand spun toate aceste lucruri fac comparatie cu timpul petrecut in compania [reala sau virtuala-I'm so lame] cu Ioana. Cu ea simteam emotie, cu ea aveam discutii mai adanci, ba chiar e si mai frumoasa. Dar poate asta si e problema, ca diferenta intre Ioana si aceasta colega a mea era si la partea in care ar trebui sa fie un sentiment de "placut" a persoanei mele. Uneori ma gandesc daca nu cumva Ioana nu este de fapt idealul, muza mea, dar tind sa cred ca nu e asa. O cunosc de 13 ani, nu mai am pe nimeni in viata mea care sa nu-mi fie ruda si sa o cunosc de mai mult timp, deci nu pot spune ca nu am avut timp ca o cunosc, sa o analizez si sa-mi dau seama ce fel de persoana e. Si ajunsesem la concluzia ca ar fi fost un mare plus pentru mine, si desi am o incredere scazuta in mine, sunt sigur ca si eu as fi ajutat-o prin persoana mea. Si nu spun asta ca si cum ar fi un obiect, ci din contra, pentru ca are personalitatea pe care o are, atat de puternica pe cat de fragila e in aparenta. Si in situatia asta ma intreb cu ce m-ar ajuta sa stau cu cineva pentru care am o lista cu mult mai scurta de beneficii, cu atat mai mult cu cat voi sta invariabil cu mintea la Ioana. Desi ar fi complet imposibil sa se intample, daca Ioana mi-ar spune ca este dispusa sa incercam sa construim ceva, iar eu as fi deja implicat intr-o relatie, as accepta fara sa clipesc oferta ei. Si uite de ce s-a nascut cuvantul "amagire".

Am spus ceva de mers rapid pe hol in timp ce ma fac ca nu sunt atent la lumea inconjuratoare. Pai in mare cam asta fac, si cred ca stiu motivul. Dintr-un motiv anume, este considerat normal/politicos sa dai mana cu oamenii pe care ii cunosti atunci cand ii vezi pentru prima oara in acea zi. Mie mi se pare ciudat faptul ca trebuie sa dai mana cu ATATIA oameni, nu doar cu cei apropiati. Cand am invatat aceasta "norma sociala", eram in generala, cu acel colectiv pe care e probabil sa nu-l fi pomenit. Pe scurt, naspa, amintiri urate pe care unele si acum incerc sa mi le reprim. Si ma vedeam in situatia in care trebuia sa dau mana cu oameni pe care nu ii puteam suferi, ba chiar ii uram in unele cazuri, oameni care ma batjocoreau incontinuu si pentru care eram un motiv de amuzament. Asa ca imi statea in gat fiecare intindere de mana, pentru numele lui Dumnezeu, mi-am luat si flegme pe pantofi in timp ce dadeam mana cu unele persoane! Si acest lucru mi s-a perpetuat in memorie, nu imi place sa dau mana cu ceilalti, incerc cat posibil sa fac altceva, sa imbratisez, sa fac cu ambele maini ca un tampit, sa pup fete pe obraj [cu conditia ca ele sa se intinda primele, chiar nu am chef sa imi creez imagine de disperat, mai ales la cate emotii am in astfel de momente], orice doar sa nu imi dau inca o oportunitate sa imi derulez in cap amintirile acelea. Sper doar sa nu isi fi dat nimeni seama ca "nu sunt atent" la cine e in jur, desi cred ca tehnica e buna. Mai ales ca eu am un mers cu pasi mari si viteza mare.

Si un bonus penibil. De ce am decis brusc ca as putea sa o invit pe aceasta colega la film? Pentru ca personajul meu din Sims a reusit in doar 2 zile sa o faca pe una sa se desparta de prietenul ei, sa se culce cu ea, sa se logodeasca, iar in a 3-a zi cand nu avea servici i-am casatorit. I won't let a Sims character beat me!

Just one thing

Cred ca incep sa-mi pierd contactul cu realitatea. De fapt simt asta de mai multa vreme. Scriu asta aici ca obtin efectul pe care l-am obtinut de fiecare data cand mi-am vociferat anumite trairi/senzatii/calitati si anume sa le pierd. Poate-mi iese.

Sper sa nu ajung sa scriu aici pentru a-mi face notite in care sa ma anunt ca ieri am purtat o conversatie pe o tema X.

Nimicuri care sunt

Nu imi doresc nimic. Sau cel putin cu asta ma imbat, ca si cum e o chestie buna sa nu simti vreo nevoie. Nimic mai fals, si conceptul, si realitatea acestui fapt.
Imi doresc sa fie pace in lume, oamenii sa se iubeasca si benzina sa fie ieftina, insa ceva care chiar mi-as dori e sa ma trezesc. Ziceam pe aici de melancolia proprietate personala, aia care face parte din mine de atata vreme. De cand am scris ultima chestie , care si asa o scriu pentru a auzi ecoul propriilor ganduri in general (ca stiu ca nu citeste nimenea, decat accidental poate) , am mai gandit nitel ideea asta. Dar inainte de asta ar fi o idee buna sa vorbesc despre altceva. Mai exact, despre felul meu de a analiza lucrurile. Cine stie, poate voi salva viata vreunui ratacit cu chestia asta :) Doar sa vorbeasca romana.
Eu sunt un om foarte analitic. De fapt sunt obsedat de a analiza pe toate partile idei, ganduri ale mele sau lucruri pe care le prind cand zboara in jurul meu. Eu nu vad lumea ca pe o sursa de magie (asa cum isi imagina Mara) , o combinatie de culori sau o insiruire de ocazii pentru a le prinde pe cardul de memorie al camerei (precum Jo. Apropo, sunt surprins cum de are ochii atat de ageri pentru a prinde niste chestii banale intr-un fel atat de frumos. O si invidiez putin.). Unii vad lumea ca pe o insiruire de ocazii de a face bani, altii ca pe un amalgam de forme abstracte. Odinioara, vedeam lumea prin fizica mecanica ,pe care o stiam la nivelul instinctiv. Dar acum vad lumea ca pe un culoar plin cu idei si concepte, pe care le poti prinde daca esti dispus sa deschizi ochii. Si aceste idei sunt atat de diverse incat te poti trezi ca inclusiv lucrurile banale din viata ta pot fi analizate si scormonite de informatie.
Asa se face ca , desi analizez tot ce misca, mereu raman o groaza de lucruri "nedescoperite" de mintea mea. Acesta e si cazul melancoliei. Cum am constientizat lucrul asta? Simplu: habar n-am :D Mi-a picat fisa, pur si simplu. Stateam ,frecam menta, si m-a pleznit: melancolia este o realitate , realitatea mea. I-am dat tot felul de denumiri, tristete, "plictiseala crunta", "deprimare", dar de fapt era un singur vinovat. ...ce patetic suna, parca as fi descoperit America si am antidotul pentru Hiv/Sida. De ce sunt pesimist? Pentru ca , in subconstient, nu vreau sa scap de melancolie. Am devenit atat de obisnuit cu aceasta stare de fapt, incat nu vreau o schimbare. Acum un an, una din marile mele spaime, pe langa "are Ea prieten?!" (ceea ce s-a dovedit a nu fi doar paranoia) era reactia mea la fericire/implinire sufleteasca. Sincer, eram la fel de inspaimantat de ambele. Referindu-ma la a 2-a spaima (pentru ca prima are motive evidente), ma ingrijora posibila mea viitoare transformare. Cum as fi devenit? Mai vesel, mai retras datorita unei satisfaceri care nu mai necesita alte activitati, mai atent, cu mintea imprastiata? Nu voi afla niciodata. Si am o mare banuiala ca acest lucru nu e o exagerare lamentabila.

Dar as fi vrut sa aflu. Macar pentru oportunitatea de a accesa noi idei si concepte.