'napoi la drum Rilăudid

Ma tin de promisiune :D

Revenit in tara, ezit sa aduc in discutie aceasta calatorie, si evit sa dau detalii. Asta pentru ca , la urma urmei, Elvetia e greu accesibila, si risc sa imi creez o imagine de elitist, copil de parinti bogati, cand adevarul e in alta parte. Realitatea este ca doar contextul norocos m-a adus acolo, faptul ca am o bunica cu cetatenie care locuieste in Geneva insemna ca aveam cazarea gratuita. Daca stau sa ma gandesc si zborul a fost gratuit, si singurii bani pe care i-am avut au fost 160 de Euro pe care mama mea a regretat ca nu i-a suplimentat. Asadar, 10 Euro pe zi, intr-un oras unde un suc la o terasa era 5 franci [adica 3,4 Euro, cursul era de 1,5 franci pentru Euro, si 0,6 Euro pentru un franc] si felurile zilei treceau mereu de 20. Adevarul e ca la supermarket-uri gasesti la preturi destul de mici produse de calitate in domeniul alimentar. De exemplu, de cand m-am intors, am mancat mult din spaghetele cu care am plecat de acolo. Cele din comertul nostru se dezintegreaza in apa fiarta, care la randul ei devine un fel de clei. Nu si la astea! Dar deviez.
Am facut aceasta introducere ca sa pregatesc terenul pentru ceea ce voi spune acum. In postul anterior, am luat evenimentele in ordine inversa, asa cum se cuvine, dar nu l-am mentionat pe primul. Ma revansez acum catre cititorii mei care nu exista [sunt sigur ca Jo nu le mai citeste, o si inteleg, fac pauze lungi si cand mai scriu , ma plang ca o fetita] si spun ca i-am vazut pe regi. Cum care regi? Regii Romaniei, desigur! Evident ca nu ii cunosc personal, ci aceeasi bunica a mea ii cunoaste. Asta ca sa scap repede de ideea ca sunt bine pus in lume. Asadar am fost la ei, si am discutat , mai mult cu Regina decat cu Regele. Desi banuiesc ca are in mare parte legatura cu o educatie intensa in acest sens, dansa e o prezenta placuta intr-o conversatie, si nu vei ajunge in situatii jenante in privinta lipsei de subiecte de conversatie. Eu evident ca eram emotionat, dar nu ati auzit-o de la mine!

In alta ordine de idei, mi s-a sugerat faptul ca as putea sa-mi fac o parte din studii acolo, cu scopul de a rezida ... acolo [oboseala omoara procesul de constructii gramaticale, sorry], dar mie nu imi surade atat de bine ideea. Nu are legatura cu faptul ca Geneva e in partea franceza [cursuri in engleza tot se pot tine], si nici cu faptul ca bunica mea e stresanta [ca doar de aia exista camine, nu?]. Pur si simplu, nu vreau sa-mi leg posibil una din cele mai importante episoade din viata de ideea ca am fost ajutat, ca am avut noroc de un context bun. Pare prostesc, dar chiar vreau sa fac acest lucru prin propria mea capacitate. Zilele trecute mi-am pus serios problema daca nu cumva exagerez cu pretentiile adresate propriei mele persoane, daca nu cumva ma auto-condamn la nefericire perpetua prin aceste standarde. Nu de alta, dar parca incepi sa-ti pui unele intrebari cand in capul tau ai senzatia ca te esuezi daca nu reusesti sa prinzi o bursa in afara. Cu atat mai grav cat nu sunt bursier aici. Sunt anormal ca imi doresc mai mult decat voi fi dispus sa obtin?
Din alta categorie, cred ca sunt anormal [no shit, Sherlock!]. Am renuntat sa ma gandesc la o individa de la facultate pentru ca mi se pare mult prea superficiala, si am trecut la una care e la 150 de kilometri de Bucuresti. Uneori ma gandesc ca am facut trecerea asta [ nu brusca, intre cele 2 evenimente au fost 2 luni jumate] doar pentru ca as simti nevoia unei provocari. Si nici macar nu am facut ceva cu prima, in afara ca i-am tinut companie pe culoarele facultatii, in discutii fara subiect [care, fie vorba intre noi, sunt amuzante doar la inceput, nu si cand devin singurul lucru de facut]. Si se ingroasa, oricat de profunda ar fi a doua, oricat de bine ne-am intelege, as putea face fata la o relatie de la distanta? Spun asta din perspectiva unuia care nu a experimentat nici macar o relatie de aproape [si nici macar cel mai jos nivel de relatie, ala de mess]. SI acum ma gandesc ca sunt un tampit ca-mi fac griji pentru asemenea lucruri ca si cum ar fi capat de tara.