Nimicuri care sunt

Nu imi doresc nimic. Sau cel putin cu asta ma imbat, ca si cum e o chestie buna sa nu simti vreo nevoie. Nimic mai fals, si conceptul, si realitatea acestui fapt.
Imi doresc sa fie pace in lume, oamenii sa se iubeasca si benzina sa fie ieftina, insa ceva care chiar mi-as dori e sa ma trezesc. Ziceam pe aici de melancolia proprietate personala, aia care face parte din mine de atata vreme. De cand am scris ultima chestie , care si asa o scriu pentru a auzi ecoul propriilor ganduri in general (ca stiu ca nu citeste nimenea, decat accidental poate) , am mai gandit nitel ideea asta. Dar inainte de asta ar fi o idee buna sa vorbesc despre altceva. Mai exact, despre felul meu de a analiza lucrurile. Cine stie, poate voi salva viata vreunui ratacit cu chestia asta :) Doar sa vorbeasca romana.
Eu sunt un om foarte analitic. De fapt sunt obsedat de a analiza pe toate partile idei, ganduri ale mele sau lucruri pe care le prind cand zboara in jurul meu. Eu nu vad lumea ca pe o sursa de magie (asa cum isi imagina Mara) , o combinatie de culori sau o insiruire de ocazii pentru a le prinde pe cardul de memorie al camerei (precum Jo. Apropo, sunt surprins cum de are ochii atat de ageri pentru a prinde niste chestii banale intr-un fel atat de frumos. O si invidiez putin.). Unii vad lumea ca pe o insiruire de ocazii de a face bani, altii ca pe un amalgam de forme abstracte. Odinioara, vedeam lumea prin fizica mecanica ,pe care o stiam la nivelul instinctiv. Dar acum vad lumea ca pe un culoar plin cu idei si concepte, pe care le poti prinde daca esti dispus sa deschizi ochii. Si aceste idei sunt atat de diverse incat te poti trezi ca inclusiv lucrurile banale din viata ta pot fi analizate si scormonite de informatie.
Asa se face ca , desi analizez tot ce misca, mereu raman o groaza de lucruri "nedescoperite" de mintea mea. Acesta e si cazul melancoliei. Cum am constientizat lucrul asta? Simplu: habar n-am :D Mi-a picat fisa, pur si simplu. Stateam ,frecam menta, si m-a pleznit: melancolia este o realitate , realitatea mea. I-am dat tot felul de denumiri, tristete, "plictiseala crunta", "deprimare", dar de fapt era un singur vinovat. ...ce patetic suna, parca as fi descoperit America si am antidotul pentru Hiv/Sida. De ce sunt pesimist? Pentru ca , in subconstient, nu vreau sa scap de melancolie. Am devenit atat de obisnuit cu aceasta stare de fapt, incat nu vreau o schimbare. Acum un an, una din marile mele spaime, pe langa "are Ea prieten?!" (ceea ce s-a dovedit a nu fi doar paranoia) era reactia mea la fericire/implinire sufleteasca. Sincer, eram la fel de inspaimantat de ambele. Referindu-ma la a 2-a spaima (pentru ca prima are motive evidente), ma ingrijora posibila mea viitoare transformare. Cum as fi devenit? Mai vesel, mai retras datorita unei satisfaceri care nu mai necesita alte activitati, mai atent, cu mintea imprastiata? Nu voi afla niciodata. Si am o mare banuiala ca acest lucru nu e o exagerare lamentabila.

Dar as fi vrut sa aflu. Macar pentru oportunitatea de a accesa noi idei si concepte.