Scrisoare deschisa

Esti uimita de faptul ca asta e un alt blog. Nu fi, acesta e "blogul 2", blogul ala personal. Motivul pentru care am si acest blog il regasesti prin primele posturi si e unul destul de absurd. Dar pentru ca "se poate", am facut-o.
O sa te intrebi de ce ai ajuns aici, clar nu e o fila din poveste. Incerc aici sa imi expun niste ganduri care ma macina de ceva vreme, si care nu prea am cum altfel sa o fac. Probabil ca ti-ai dat seama ca te plac, iar daca doar banuiai, acum ai confirmarea. Acum ca am sarit peste introducere si am enuntat concluzia, greul a trecut si pot sa scriu in detaliu :D
Sincer nu pot sa arat cu degetul exact cand am inceput sa te plac. Constient, a fost de prin clasa a 3-a sau a 4-a. Am hotarat sa aman transmiterea acestei informatii, din simplul motiv ca, totusi, abia daca aveam 10 ani :P . Apoi a venit clasa a 5-a, am amanat. A 6-a , am amanat. Nu a apucat sa se instaleze tiparul, pentru ca mi-a traznit urmatoarea idee: la varsta asta ne zboara capul, hormonii, alea alea. Acum ma uit in spate si imi dau seama ca asta a fost doar un pretext pentru a nu-mi confrunta emotiile/frica. Apoi a fost tot circul cu Zaineasca. Tin minte ca totul a inceput ca o gluma, dar s-a dovedit a fi ,si sunt sigur cand spun asta, singura gluma care s-a intors impotriva mea. Stiam ca nu avea nici un rost si totusi am continuat, ajunsesem sa ma mint pe mine. Da, sunt un tampit cateodata.
Apoi a venit liceul si oarecum ciudat, nu m-am gandit deloc la fete. Ma rog, prin "deloc" ,zic "am lasat la voia intamplarii".Abia la jumatatea clasei a 11-a a inceput o perioada urata, insa plina de invataminte pentru mine. Atunci am inceput sa ma gandesc la fete (suna de parca as fi un obsedat, dar nu gasesc o alta formulare). Pana la sfarsitul clasei a 11-a , am trait toata gama de "crize adolescentine", perioada care la altii tine si cativa ani. Mai bine asa
Am pastrat legatura cu tine, la inceput mai slab, dar de la jumatatea clasei a 10-a, tot mai mult. Aveam senzatia ca exista momente cand nu avem ce sa ne spunem. Dar nu era asa. De multe ori nu simti cand treci in urmatoarea etapa a maturitatii tale ,ca persoana, dar la sfarsitul clasei a 11-a imi dau seama ca am atins o oaresce maturitate. Si mi-am dat seama de ce te-am placut de atata vreme. Am inceput sa realizez ca avem atatea lucruri in comun, pareri nu identice (ar fi fost ciudat ca doar nu suntem gemeni) dar similare, gusturi identice ,cu diferentieri in nuante.
Acum vreo luna facusem o recapitulare a postarilor mele de aici, si asa cum am scris in "cronica", nici nu imi dadusem seama exact de cand ma gandeam concret la o relatie. A trecut timpul repede si haotic in ultimeel luni, iar eu nu mi-am putut alege alt moment mai bun ca sa constientizez sentimentele mele.
In momentul de fata, scriu cu destul de multa emotie (anxietate suna prea pompos), dar doar ghinionul m-a facut sa am asa ceva. O sa razi, atunci cand m-am imbolnavit, eram pregatit sa-ti spun, mai frumos formulat sau nu, ceea ce scriu acum. Suficient de pregatit incat sa nu simt emotii similare cu cele de acum. Iar apoi frisoane si alte detalii care nu se spun. Grrr... Momentul acela m-a demoralizat destul de tare si mi-a cam taiat din vointa de a-mi combate aceasta frica. Poate ca este normal sa simt asa ceva, dar mie nu mi se pare normal ca dupa atatia ani sa imi fie frica sa iti impartasesc asa ceva. Imi pare rau ca nu am avut curajul sa iti spun asta mai devreme, imi pare rau pentru anii astia de amanare, ras-amanare si fugit de aceasta frica. M-am saturat sa-mi fie frica. Nu-ti promit marea cu sarea, iti pot promite doar imperfectiunea care ne face speciali. Nu-ti promit dragoste ca-n povesti, pentru ca vom intalni mereu hopuri si dificultati. Si ne vor face mai puternici.
Decizia este in mainile tale. M-am consumat prea mult ca sa mai fiu in stare sa mai scriu ceva.