Compromisuri

Niciodata nu le-am indragit, ca si concept si ca aplicare. Desigur, sunt unele situatii practice cand nu ai de ales, dar la alt tip de compromis ma refer. Da, alea care le faci, cica ,pentru tine. Nu e ironic? Cedezi din ceea ce vrei pentru a nu ramane fara. Asociez acest lucru cu recunoasterea infrangerii. De ce sa nu emrgi pana in panzele albe pentru ceea ce vrei? De ce sa nu iei intregul pachet cand poti sa te lupti pentru el? De ce sa accepti anumite lucruri care nu-ti convine daca acest sentiment are un motiv temeinic in spate? Lipsa de coloana vertebrala! Nu vreau sa fiu ipocrit, am facut si eu compromisuri, si rezultatele au fost similare cu razgandirile din trecut: proaste, poate chiar dezastruoase! Am fost pus deseori in situatia de a face compromisuri, iar eu in majoritatea cazurilor am refuzat. De ce sa ma leg la cap daca nu ma doare, vorba vorbei din reclama la detergent.
Uite un exemplu de compromis: statul cu fosta mea colega de banca. Desi probabil i se stie numele, nu il voi folosi, nu vreau sa transform blogul intr-un atac. Si nu, postul nu am intentionat sa il duc in directia aceasta, dar e un exemplu prea bun ca sa il las neutilizat. Acum un an si aproape jumate am avut o "cearta" (ma enerveaza termenul) in care am pus-o la punct. Sau asta am intentionat. Cateva luni mai tarziu, colegul meu de banca s-a mutat de langa mine. Nu il condamn, in acea perioada nu eram o companie placuta, iar acum nu sunt probleme intre mine si el. Dar acea mutare m-a pus in fata unei situatii incomode: priam banca ,randul de mijloc, singur, in spate avand 2 colegi stresanti/de evitat. Aveam 2 alternative: o fata cu care mai statusem si am fost fericit ca am scapat de ea, si aceasta colega de la care am pornit paragraful. Evident ca trebuia sa creez o stare de impacare ca sa pot sa stau cu ea. Nu mint, partial ma gandisem ca poate s-a gandit la ce i-am spus, ba chiar am aruncat mingea la fileu spunandu-i ca s-a schimbat. M-am hazardat, dar cand ti se ridica mingea, nu sari si tu dupa ea? Ei bine, m-am hazardat, asta conteaza. Mi-am dat seama destul de repede prin atitudinea ei, care facea tot posibilul sa ma tina la departare de grupul pe care ni l-am format (da ,da ,stii care grup, Jo), si sa ma faca sa ma simt ca si cum nu as avea ce cauta acolo. E un sentiment foarte urat sa te simti ca esti degeaba. In fine, am decis sa nu mai stau cu acea persoana. Acum stau singur, in coltul din spate al clasei. Veti spune ca eu fac un compromis acum, scap de prezenta ei cu pretul singuratatii in ultima banca din clasa. Contrazic, it's a win-win deal. Nu mai ma intorc nervos si/sau suparat acasa, sunt impacat cu sine (ma rodea de mult ideea ca am fost slab "impacandu-ma" cu ea), si am o satisfactie sadica vazand-o cum o deranjeaza treaba asta. Pacat ca le-a batut pe celelalte vreo cateva saptamani la cap cu intrebari ridicole gen "s-a suparat pe mine?" in loc sa aiba coloana sa ma intrebe pe mine, desi era mai mult decat evident care era raspunsul. De aia le-am si zis sa nu minta in locul meu, nu am pretentii de genul asta. Acum ma multumesc in putinele momente cand mai interactionez cu ea sa ma comport cu ea asa cum s-a comportat cu mine. Nu ma intereseaza daca ii pasa sau nu, chiar deloc.
Dar eu deviez de la titlul postului. Ce m-a facut sa scriu asta? Cum-necum mi-am amintit de unul din cele mai ciudate lucruri pe care mi l-ea spus Mara, si anume sa accept compromisurile de dragul altora (in speta ea, eu nemaivrand sa ma perind cu amicele ei, 2 tute). Mi s-a parut foarte bizar la momentul acela, venind de la o persoana care se auto-intituleaza "perfectionista". Amuzant e ce reactie a avut cand i-am spus ce dezamagit am fost cand am facut basicile alea pe munte, de am plans de suparare din cauza esecului de a-mi intrece limitele.
Niciodata nu m-am considerat o fire puternica, cu vointa de fier si cu ambitie nelimitata, dar cand ma uit in jur incep sa cred daca lumea nu are cumva dreptate cand mi se atribuie o astfel de calitate. Ma subestimez sau sunt doar cu capul pe umeri?