American History X

L-am vazut azi, dupa ce am ratat ocazia de a-l vedea in decembrie (!!), si dupa ce a stat in calculatorul meu de vreo luna. Dupa o sesiune amuzanta de dat cu banul "care film sa vedem?", in care se uita pentru ce se dadea cu banul si care fata era care, intocmai ca in bancul cu Clemantina.
Filmul vorbeste despre rasismul din America contemporana.Nu tu Ku Klux Klan, oameni cu masti ridicole sau nebunii de genul asta. Rasistii moderni, neonazistii, cu svastici, "skin-hezi" si tineri care cred ca sursa insuccesului lor in viata este din cauza existentei altor rase decat cea alba.
Derek tocmai a iesit din inchisoare. Facuse 3 ani pentru ca a omorat niste negrii. Era unul din principalii pioni a unei noi miscari neonaziste. Cat a fost in puscarie, fratele lui mai mic venea pe aceeasi cale. Dar acum Derek se schimbase, nu mai vroia sa aiba de-a face cu neonazistii In aceasta zi, cel care urmareste filmul vede istoria acelei familii, de unde provenea ura, ce a facut el inainte sa fie inchis, cat a fost inchis, si ce facut dupa ce a fost eliberat.
Filmul atinge un subiect destul de delicat, pe care eu nu pot sa il dezvolt datorita lipsei capacitatii de a intelege fenomenul numit rasism sau ura fata de aproapele tau. Acum cand scriu inca imi ruleaza in minte filmul, acolo unde ar trebui sa ajunga multe filme, dar putine ajung. Un final tragic, si o morala care face toti banii. Si un Edward Norton pe cai mari (asa cum mi s-a povestit), alaturi de o coloana sonora care nu se poate uita prea curand.

9,2/10

Memorie

Aseara am vizionat toate postarile mele de pe acest nou blog, si am observat ca am povestit de 3 ori aceleasi lucruri despre Ioana , de fiecare data folosind detalii diferite. memorie slaaabaaaa. De fapt am uitat chiar si ca am scris despre unele lucruri. Am observat totodata ca m-am gandit la toata treaba cu Ioana de prin noiembrie, lucru care nu il mai tineam minte de nici o culoare. Abia acum imi dau seama cat a trecut de la iesirea din parc, si anume doua luni si jumatate. Credeam ca a trecut mult mai putin. Asta ma face disperat? De ceva vreme, cand ma gandesc la Ioana, incepe inima sa bata si toata orchestra adolescentina. E amuzant din perspectiva omului trecut prin viata (si implicit prin adolescenta), dar mie nu-mi convine sa-mi pierd controlul, chiar si la nivelul asta. Ma rog, e o garantie ca incerc ceva cu care sunt intru totul de acord.

Compromisuri

Niciodata nu le-am indragit, ca si concept si ca aplicare. Desigur, sunt unele situatii practice cand nu ai de ales, dar la alt tip de compromis ma refer. Da, alea care le faci, cica ,pentru tine. Nu e ironic? Cedezi din ceea ce vrei pentru a nu ramane fara. Asociez acest lucru cu recunoasterea infrangerii. De ce sa nu emrgi pana in panzele albe pentru ceea ce vrei? De ce sa nu iei intregul pachet cand poti sa te lupti pentru el? De ce sa accepti anumite lucruri care nu-ti convine daca acest sentiment are un motiv temeinic in spate? Lipsa de coloana vertebrala! Nu vreau sa fiu ipocrit, am facut si eu compromisuri, si rezultatele au fost similare cu razgandirile din trecut: proaste, poate chiar dezastruoase! Am fost pus deseori in situatia de a face compromisuri, iar eu in majoritatea cazurilor am refuzat. De ce sa ma leg la cap daca nu ma doare, vorba vorbei din reclama la detergent.
Uite un exemplu de compromis: statul cu fosta mea colega de banca. Desi probabil i se stie numele, nu il voi folosi, nu vreau sa transform blogul intr-un atac. Si nu, postul nu am intentionat sa il duc in directia aceasta, dar e un exemplu prea bun ca sa il las neutilizat. Acum un an si aproape jumate am avut o "cearta" (ma enerveaza termenul) in care am pus-o la punct. Sau asta am intentionat. Cateva luni mai tarziu, colegul meu de banca s-a mutat de langa mine. Nu il condamn, in acea perioada nu eram o companie placuta, iar acum nu sunt probleme intre mine si el. Dar acea mutare m-a pus in fata unei situatii incomode: priam banca ,randul de mijloc, singur, in spate avand 2 colegi stresanti/de evitat. Aveam 2 alternative: o fata cu care mai statusem si am fost fericit ca am scapat de ea, si aceasta colega de la care am pornit paragraful. Evident ca trebuia sa creez o stare de impacare ca sa pot sa stau cu ea. Nu mint, partial ma gandisem ca poate s-a gandit la ce i-am spus, ba chiar am aruncat mingea la fileu spunandu-i ca s-a schimbat. M-am hazardat, dar cand ti se ridica mingea, nu sari si tu dupa ea? Ei bine, m-am hazardat, asta conteaza. Mi-am dat seama destul de repede prin atitudinea ei, care facea tot posibilul sa ma tina la departare de grupul pe care ni l-am format (da ,da ,stii care grup, Jo), si sa ma faca sa ma simt ca si cum nu as avea ce cauta acolo. E un sentiment foarte urat sa te simti ca esti degeaba. In fine, am decis sa nu mai stau cu acea persoana. Acum stau singur, in coltul din spate al clasei. Veti spune ca eu fac un compromis acum, scap de prezenta ei cu pretul singuratatii in ultima banca din clasa. Contrazic, it's a win-win deal. Nu mai ma intorc nervos si/sau suparat acasa, sunt impacat cu sine (ma rodea de mult ideea ca am fost slab "impacandu-ma" cu ea), si am o satisfactie sadica vazand-o cum o deranjeaza treaba asta. Pacat ca le-a batut pe celelalte vreo cateva saptamani la cap cu intrebari ridicole gen "s-a suparat pe mine?" in loc sa aiba coloana sa ma intrebe pe mine, desi era mai mult decat evident care era raspunsul. De aia le-am si zis sa nu minta in locul meu, nu am pretentii de genul asta. Acum ma multumesc in putinele momente cand mai interactionez cu ea sa ma comport cu ea asa cum s-a comportat cu mine. Nu ma intereseaza daca ii pasa sau nu, chiar deloc.
Dar eu deviez de la titlul postului. Ce m-a facut sa scriu asta? Cum-necum mi-am amintit de unul din cele mai ciudate lucruri pe care mi l-ea spus Mara, si anume sa accept compromisurile de dragul altora (in speta ea, eu nemaivrand sa ma perind cu amicele ei, 2 tute). Mi s-a parut foarte bizar la momentul acela, venind de la o persoana care se auto-intituleaza "perfectionista". Amuzant e ce reactie a avut cand i-am spus ce dezamagit am fost cand am facut basicile alea pe munte, de am plans de suparare din cauza esecului de a-mi intrece limitele.
Niciodata nu m-am considerat o fire puternica, cu vointa de fier si cu ambitie nelimitata, dar cand ma uit in jur incep sa cred daca lumea nu are cumva dreptate cand mi se atribuie o astfel de calitate. Ma subestimez sau sunt doar cu capul pe umeri?

XVIII + I + XII

Coincidenta sau nu, ziua mea a fost fix cu o saptamana inainte de banchetul de clasa a 12-a. Prin "coincidenta" zic "curiozitate fara insemnatate". Pentru mine ziua de nastere de anul acesta nu a reprezentat o ocazie de dastrabalare (lucru valabil de multi ani, sa fiu sincer) ,ci "serbarea" a 1 an de la finalul intregii povesti cu Mara. Poate e doar in capul meu, dar peste evenimente urate din viata mea incep sa trec total la un an dupa. O fi gandul ca "haide ma , inghite in sec si las-o moarta!" ? Ce alte lucruri despre ziua mea? Un tricou maro cu dungi, not particularly my colour, but can't complain. Don't want to be an asshole, do I?
Banchetul? La modul cel mai sincer, pierdere de vreme. Daca nu ma duceam as fi regretat, asa regret si am facut gaura in bugetul familiei. Stat in scaun, uitat la altii cum danseaza, baut cola ca disperatul si jucat tetrix pret de aproximativ o jumatate de ora. Ma bucur ca alcoolicele erau contra-cost, ca nu stiu ce as fi facut. Eu nu beau, dar e prima oara cand am simtit nevoia sa beau pe nerasuflate. Paharul de sampanie a fost terminat in primele 10 minute. Sper sa nu mai am de-a face cu astfel de porniri, si vorbesc la modul cel mai sincer. Alcoolism mi-ar mai trebui.
In ziua anterioara banchetului am meditat-o pentru prima oara pe Ioana la istorie, sper sa nu fie tardiv. Are intreaga materie de parcurs intr-o luna, din fericire este dispusa sa invete. Vorbesc de parca as fi un profesor. Oricum ar fi, m-am gandit la ea destul de mult in seara trecuta (cea cu banchetul), in mod special la un aspect destul de dureros. Am placut-o (sau am crezut ca am placut-o, dat fiind varsta cu ale ei minti zburatoare) de prin clasa a 3-a, a 4-a, si mereu am gasit motive sa nu-i spun. Ba ca e prea devreme ( La 10 ani cred ca este intradevar aiurea asa ceva!), ba ca n-o fi cazul, ba ca nu e momentul, chickenshit like that basically. Acum de exemplu ma roade sa nu ii spun pentru ca nu vreau sa o zdruncin inainte de bac, care la nivel egoist pare iarasi un pretext. Imi calc pe inima si incerc sa aman acest moment cat se poate cu putiinta.
Revenind la banchet, macar ma pot mandri ca am vazut CCA-ul si am purtat costum cu toate accesoriile ,de la vesta ,la batista la san.
De fapt nu mai am nimic de zis despre banchet. Atat. Vad ca scriu foarte rar aici, scuze pentru asta, dar parca nu simt nevoia sa mai fac asta asa de des. M-am interiorizat atat de tare si nu mai simt nevoia sa ma confesez? Sau poate cu bacul asta , de care nu ma prea interesez, am ajuns sa nu mai ma gandesc prea mult la mine. Hell knows.