Niste nimicuri

Sunt nebarbierit de vreo 3 saptamani, asta dupa ce m-am barbierit dupa alte 3, la randul lui realizat dupa o seceta de 6. Desi nutresc dorinta de a-mi lasa o barba stufoasa, imi dau seama ca in momentul de fata ce am nu se poate numi barba. Si totusi, mi-e lene sa tund "flocii (asa le spun). Se spune ca ingrijirea personala are multe implicatii psihologice, si daca este chiar asa (imi fac un sistem de siguranta in caz ca acea sansa de 1% se adevereste) atunci imi este destul de evident (de parca nu era) ca sunt lipsit de interes. Da, e un lait-motiv in ultima vreme pentru mine. Si oboseala are partea ei de responsabilitate.
Dupa mai bine de un semestru de facultate pot sa spun doar ca ma bucur ca nu mi-am facut sperante enorme cum am tendinta sa-mi fac de obicei. Nu e ca si cum facultatea e varza, pentru ca nu sunt dezamagit decat de felul cum e conceput sistemul de invatamant la noi. E vechi, e greoi, e hidos si are si Bologna infipt in el, precum o strutocamila. Ti se creeaza impresia ca trebuie sa gonesti prin facultate, pentru ca ,nu-i asa, in 2 ani deja trebuie sa lucram intens la lucrarea de licenta. Considerand ca materia ramane aproape aceeasi (mai e si pentru anii de master cate ceva, dar grosul e in anii de licenta), nici nu stiu de ce s-a aruncat sistemul romanesc sa "aplice" Bologna. De fapt stiu, dar mi-e rusine sa zic.
Partea buna este ca o bucata destul de mare din colegi (aia care vin aproape constant) sunt de treaba. Vorbesc, rad, port discutii interesante, lucruri de care nu prea am avut parte (spre deloc) in liceu. De fapt nu doar in liceu, in general pot acuza lipsa a asa ceva, mai putin acum. Pana acum cateva luni, pe buna dreptate simteam ca nu am cu cine vorbi si ca ma inec in solitudine. Recunosc ca experimentul pe care l-am incercat la inceputul facultatii, acela de a ignora pe ceilalti, a esuat. Lamentabil nu, pentru ca succesul ar fi meritat o astfel de etichetare. Revenind la sentimentul de solitudine, credeam ca mi se va schimba radical in bine viata, si voi avea o constiinta mult mai impacata daca as fi avut un cerc solid de prieteni. Acum imi dau seama ca tot ramane acel sentiment amarui care pluteste deasupra mea de ceva ani. Probabil ca nici alte dorinte arzatoare nu ma vor misca prea tare. Am ajuns un melancolic, si tare mi-e ca tinde spre aia patologica. Intradevar am tendinta sa exagerez toate trairile mele, am o doza destul de mare de teribilism in ceea ce spun si gandesc. Ar fi bine daca ce am spus mai inainte este cauzat de acest teribilism, dar nu prea cred.
Evident ca intr-o discutie nu manifest aceasta stare incontinuu, rad sanatos (poate un pic prea), ma simt bine, sunt interesat de conversatii (nu toate, evident), dar la sfarsit, imi revine acea stare. Parca ma resetez brusc. Sa fie oare un mecanism de aparare impotriva entuziasmului? Si asta mi-am dorit sa am, dar am suficiente motive sa nu regret ca am primit-o.
Ma bucur insa sa vad ca in ultima perioada, cel putin, oamenii cunoscuti mie o duc bine sau mai bine decat inainte. Ma bucur in special pentru ca nu mai simt un gol in stomac cand fac comparatia cu situatia mea personala. Un pas in plus in drumul spre... o gandire mai normala ,zic eu. Si am inceput sa raresc numarul de vise cu Ea, desi tot ma va macina in adancul sufletului.
Cine mai stie ce s-o mai intampla cu soarta mea. Fie ce-o fi. Cam fatalista gandire, dar asta e, asta mi-e dispozitia acum ,asa ca ma comport ca atare.

Scriu de cateva ore la treaba asta, cu pauze destul de lungi si dese, cheia marilor succese :D

Eins Jahr

Mereu uit cand sunt mucenicii. Nu stiu cum de uit ziua asta, dar tin minte martisorul, si mult mai antipatica zi de 8 martie, care mi se pare ca exista doar ca sa fie. O luna de zile, barbatii disperati isi toaca banii cu cadouri pentru enshpe zile dedicate sexului slab. Si nu ma luati cu "gestul conteaza" ,pentru ca fiecare cadou ascunde un contra-schimb, ca la orice troc. Iar eu nu sunt adeptul consolidarii unei relatii cu atentii materiale, am mai spus-o cred.
Dar tin minte ziua de 9 martie dintr-un alt motiv. Acum fix un an am iesit cu Ioana in parcul Tei. A fost mai cald atunci decat azi. Am luat loc pe marginea lacului, si am stat la taclale. Uitandu-ma pe aparatul foto, am observat ca alea 2 ore cat am petrecut au trecut extrem de repede pentru mine. Tin minte doar un singur subiect din cele discutate, cea in care ii spuneam ca ma inteleg bine cu profesoara de istorie [pe care ar cam fi cazul sa o mai sun dupa 4 luni de la ultima conversatie]. A fost o zi minunata pentru mine, tin minte cu cat optimism ma intorsesem acasa, si ce stare de bine aveam. Exagerand un pic, pot spune ca a fost prima oara cand ma simtisem asa de mai bine de un an de zile. De as fi stiut cum urma sa se incheie povestea.
Uitandu-ma pe poze, am observat ca forsitia din gradina mea era inflorita, fata de acum. Ciudat, toata iarna am crezut ca aceasta a fost mult mai blanda decat cea anterioara. Culmea ironiei a fost ca atunci cand ma uitam pe poze, corespundea exact cu momentul cand i-am luat poze ei (una din ele e pe Flikr). Reactia mea a fost sa pup aparatul si sa sper sa pot trece cu bine peste faza asta. Acum 3 saptamani, dupa sesiune, am avut aproape o saptamana intreaga cand am visat-o. Ultimul vis a fost oribil. Vorbeam cu ea, ne simteam bine, eram fericit si ne imbratisam . Exact, era oribil pentru ca era un vis minunat. In zilele dupa ce o visam eram rupt de realitate si ma intrebam serios daca nu cumva o iau razna.

Mai penibil e ca mi-am promis ca nu mai scriu d-astea pe aici.

Update: recitind prin postarile anterioare, mi-am dat seama ca am mai scris de visul ala. Uitasem partea ei dubioasa. Eh.