Orizontul alb

Am ascultat sfatul Ancai si lui Jo-ei. Sau sfatul lui Jo si a Ancai. Am iesit cu Ioana-fara-alta-denumire-alternativa in parc. Herastrau. Rar am trecut pe acolo, si o eternitate de cand am mers pe langa lacul acela.
A mers bine. Am vorbit. Am glumit. M-am chinuit sa o conving ca nu se intampla nimic grav daca ii fac o poza. E simpatic, o cunosc de atata vreme, si nu mi-am dat seama cate lucruri are similare cu mine. Sau eu cu ea, depinde cum se priveste situatia. Uneori ma simt vinovat pentru ca nu i-am acordat atata atentie in trecut. De fapt deseori ma simt asa. Am ajuns la punctul in care ma simt bine ca am aceste ganduri. Stiu si eu odata ca sunt pe drumul cel bun.
De fapt as putea spune ca ma simt mult mai bine cu mine insumi. De cativa (multi) ani de zile am realizat un lucru, pe care il am confirmat acum. Stiam ca daca nu imi voi gasi pe cineva, o voi lua tot mai razna. Oarecum ma simteam tot mai rupt de realitate, din fericire nu am ajuns inca la un stadiu in care sa fac negot cu cutiile la promotie. Stiam ca daca voi ramane singur, vointa mea va ramane in pivnita, langa butoiul de vin al tatalui meu, la fel ca si increderea in sine. Iar acum simt toate aceste lucruri la o scara mult mai mica. Singurul pret platit e agitatia crescuta, dar asta e probabil din cauza intalnirii mele cu o situatie noua. De fapt nu prea are sens sa imi pun teorii ca sa imi argumentez starile, e clar ca ma simt foarte bine din cauza acestui eveniment.
Am facut si poze acolo, nu multe. Sper insa sa invat sa manuiesc Photoshop-ul mai bine, ca sa scot ce e mai bun din ce pozez.

Sper sa mearga mai departe aceasta situatie (ca sa nu zic "relatie"). Si sper sa nu fac vreo tampenie. Gen sa o dezamagesc.